”Deodată, vioara parcă se frânse în două, țâșnind glasul a două viori, apoi fiecare din acestea se prefăcu în câte zece viori mici. Ba nu! Erau mai multe viori, douăzeci, o sută, o mie de viori. Să fie tot viori sau niște zeități chinezești de porțelan ori niște amorași cu săgeți și cu aripioare, care se prăvălesc jos, în clinchete cristaline? Atinse, parcă din nebăgare de seamă, de niște păstori și păstorițe, în straie de mătase și cu peruci pudrate, dănțuind menuetele lui Rameau și Lully, bibelourile acestea gingașe de pe etajere cad jos. Apoi dansul se întrerupse cu un strigăt de spaimă. Printre draperiile de mătase se năpustesc cârtițe negre, cu milioanele lor de pui, sfâșiind mătasea perdelelor; năvala le este însoțită de vaiete, de un șuierat sălbatic și de trosnete. Geamurile se sparg; felinarele de pe stradă se răstoarnă. Zidurile castelului se crapă și viforul de gheață îl spulberă de pe fața pământului. O cantilenă măreață și triumfătoare, cântecul de luptă al poporului răsculat, atât de cunoscut francezilor, răzbate în melodia viorii. Apoi un adagio întristător.”
[…]
”În sală se afla și Franz Liszt. Mai târziu, el a mărturisit că ziua în care l-a ascultat pe Paganini i-a schimbat cursul vieții. A ieșit din teatru mai matur, mai vârstnic. În ziua următoare, dădea el însuși un concert. Și-a dat seama că până în clipa aceea nu pricepuse ce înseamnă viața și arta. Acum era alt om. Luptând cu mizeria și lipsit de ajutor, la nevoie înconjurat de o lume care nu-l va înțelege, el nu va trăi de acum încolo decât pentru creație, interzicându-și orice apariție în fața publicului, până când desăvârșirea tehnicii nu-i va îngădui să-și întruchipeze pe deplin ideile sale ajunse la maturitate. Cine poftește să-și scoată marfa sa ieftină în piața estradelor sau la iarmarocul scenelor de teatru n-are decât! Cine are chef să dobândească foloase neînsemnate și un trai lesnicios prin asemenea concerte n-are decât! El, Liszt, nu va concerta, până ce pianul nu va ajunge în mâna sa o unealtă tot atât de ascultătoare ca vioara în mâna acestui violinist zănatic, care-și dăruiește însăși viața artei, istovindu-și inima și nervii. Pentru Liszt concertul lui Paganini a fost rugul pe care și-a ars întregul său trecut musical.” (fragmente din Capitolul XXVIII – Imaginile celor două oglinzi)
Recenzii
Nu există recenzii până acum.